Perfect Sense

Există întuneric...și există lumină.
Există bărbați și femei.
Există mîncare.
Există restaurante.
Boli.
Există slujbe.
Trafic.
Zile obișnuite așa cum le știm.
Lumea,așa cum ne-o imaginăm.

Astfel incepe această operă poetică si captivantă ce își tipărește mesajul pe trupul celor doi oameni care se îndrăgostesc fără a-și da seama.

Copleșiți de durere,
oamenii sunt loviți de tot ceea ce au pierdut.
De iubiți pe care nu i-au avut.
Toți prietenii care au plecat.
Se gândesc  la toți cei pe care i-au rănit.
La început sunt compleșiți de durere.
Apoi,îsi pierd simțul mirosului.
Aceast este boala.
Au numit-o Sindromul Olfactiv Sever.
SOS.
Se spune că nu este contagioasă.
Dar cine îndrăznește să creadă asta?


Viața merge mai departe.
Mincarea devine mai condimentată...mai sărata...mai dulce...mai aciduată.
Te obișnuiești.
Cea mai mare pierdere,sunt memoriile.
Care nu se mai declanșează.
Mirosul și memoria,sunt conectate la cerebel.
Scorțișoara v-ar putea aminti de șorțul bunicii voastre.
Mirosul de fân proaspăt,ar putea evoca teama de vite din copilărie.
Mirosul de motorină,v-ar putea reaminti de prima călătorie cu foripotul.
Fara miros,un ocean de imagini din trecut dispare.

Sfîrșitul șocant de frumos te închide intr-o cutie întunecoasă până îți vei da seama ca e nevoie să dăruiești dragoste,că asta e cel mai important.Să nu mori singur.


Mai întâi este teroarea.
Apoi un moment de foame.
În felul ăsta simțul gustului dispare din lumea noastră.
Nu au timp nici măcar să dea bolii un nume.


Încet lucrurile se întorc la normal și viața continuă.
Oamenii fac ce făceau înainte cât de bine pot.
În trei saăptămâni,gustul a devenit o amintire îndepărtată.
Și i-au  luat loc senzații diferite.
În restaurante e vorba de oferirea cinei unei alte persoane,să te lași așteptat,de ascultarea prelingerii vinului și clinchetul paharelor.


Panică.
Asta este practic ce face lumea,Sindromul Sever al Pierderii Auzului.
Furie...Mânie...Ură.
Apoi pierderea altui simț.
Tot ce pot face cei neafectați este să aștepte.


Acum sunt două mișcări.
Sunt oameni care fug pe străzi,apucând tot ce pot.
Oameni care nu cred în nimic,in afară de sfârșitul lumii.
Și mai este o mișcare...fermieri care ies să își mulgă vacile...
soldați care se prezintă la datorie.
Apoi cei care cred că viața va continua cumva...sau doar nu știu ce altceva să facă.


Oameni pregătiți pentru ce-i mai rau...dar sperând la mai bine.
Ei se concentrează asupra lucrurilor care sunt importante pentru ei.
Toate celelalte lucruri mai importante decât grăsima și făina.


Odată ne-am gândit la Epoca de Gheață și cumva asta ne-a îngenuncheat...
ghețarii s-au răspândit cu încetul...temperatura a început treptat să scadă.
Dar recent au fost descoperite un număr de mamifere intacte cu stomacurile pline de iarbă nedigerată.


În felul acesta întunericul coboară asupra lumii.


Dar mai întâi sunt momente de strălucire.
O tresărire comună a lobului temporal al creierului.
O apreciere profundă a ceea ce înseamnă să fii în viață.
Dar mai presus de toate,o nevoie comună de a fi lângă ceilalți.
De a oferi căldură...înțelegere...acceptare...iertare...dragoste.




Este întuneric acum dar  își simt respirația unul celuilalt...și știu tot ce au nevoie să știe.

cum îți mai merge Liv?

Nu este nimic mai deprimant decît viața,nimic mai plictisitor decît trezirea de dimineață,nimic mai inșelător decît realitatea.Pentru mine,fiecare trezire era un sfîrșit iar viața însemna moarte.
-Trezește-te Liv,suntem în luna mai,îmi șipă subconștientul subconștientului.Ne vor lua de sub nas cele mai bune momente,ultimele.
M-am desprins de pernă cu greu și fără să vreau am dechis un ochi.
-Un moment,trebuie să mă dezmorțesc.
Era sfîrșitul unei hibernări intense ,din care nu-mi amintesc să fi ieșit vreodată.Era o hibernare de 19 ani.
Mă trezeam în fiecare zi în ceața lumii de dincolo,dar totuși eram în viață.
În bezna gîndirii și rațiunei chinuitoare m-am dat jos din pat,rostogolindu-mă până la baie.Astea fiind cele mai grele acțiuni pe care trebuia să le repet iar si iar.
Pe măsură ce metabolismul începea sa funcționeze se faceau simțite durerile în stomac,deshidratarea și o suferința ucigașa ce imi zmulgea fiecare celulă.Doar foamea te putea alina,gîndul ca frigiderul e o gaură neagra de alimente.
Era agonia trezirii, a unui chin ce urma sa dureze pana la ulrima suflare,căci urmează o viața scurt de lungă.
Precum un zombi,mi-am luat trupul (printr-o mișcare ce am aflat-o a fi eficient de rapidă,spre mirarea ființei mele) lipsit de forța și l-am împins stângace spre lumina de afară iar strălucirea ce se specula a fi magica,mă orbea nerespectuos făcîndu-mă să lăcrimez.M-am forțat să nu privesc in urmă,spre nourașul turcoaz in care am visat in nuanțe de albastru si în care deja aveam o viață.

Azi simt libertate printre lanţuri

Într-adevăr pentru a scri frumos ca printre lacrimji trebuie să suferi sau să explodezi de fericire,dar pentru la ajunge la asta trebuie să pierzi sau sa dobândeşti.Pierderea la rândul său constă in câştigarea iubirei adevărate sau fericirei de a avea "ceva" sau pe cineva.
Chiar e un echilibru perfect un fel de feng -shui,pentru ca in fiecare bine există un gram de rău iar in fiecare răutate un strop de frumos ce inspiră speranţă şi încredere.
Deci condamnarea Tatălui pentru constituţia vietii este nedreaptă,o dovadă de ticăloşenie şi laşitate.

Însăşi suferinţa este o fericire,Şi daca stai să te gindeşti acum,chiar in momentul ăsta cînd citeşti printre rînduri îti dai seama că deja crezi şi tu că între a fi trist şi a fi fericit nu implica diferenţe decît ortografice.Fiecare om percepe diferit fiecare moment din viata sa.Aţi putea spune că sînt întro depresie oarecare însa e wrong.Pur şi simplu m-am întrebat pe sine cum mă simt realizînd că nu am un răspuns exact pentru că nu pot afirma nici una nici alta.Spunînd că mă simt în viata fiind un sinnonim potrivit cu a fi tristă sau fericită

Oraşul.

Tot oraşul.
Nu îi vedeam sfârşitul.
Sfârşitul?
Te rog,vrei te rog,să îmi arăţi unde se sfârşeşte?
Era totul foarte bine pe pasarela aia.
Şi eram cel m ai bun,în haina mea.
Făceam o figură frumoasă,şi nu am avut îndoieli,pentru a ieşi.
Nu era asta problema.
Nu ceea ce am văzut m-a oprit.
Era ceea ce nu am văzut.
Înţelegi?
Ce nu am văzut.
În oraşul acela întins era totul,cu excepţia unui sfârşit.
Nu avea sfârşit.
Ceea ce nu am văzut a fost momentul când totul s-a sfârşit,
sfârşitul lumii.
De exemplu pianul.
Clapele încep.
Clapele se termină.
Ştii că sunt 88.
Nimeni nu te poate contrazice.
Nu sunt infinite.
Tu eşti infinit.
Şi pe clapele acelea,muzica pe care o cânţi este infinită.
Îmi place asta.
Cu asta pot să trăiesc

crash

Am o noua obsesie, se numeste Quentin Tarantino si e o persoana dupa cum v-ati dat seama geniilor.
Printr-o introducere de 200 de cuvinte ,incep prin a spune ca e un actor senzational dar s-a remarcat
prin a fi scenarist si regizor.Are un stil indescriptibil,un amestec de drama-comedie neagra-
-crima-actiune-thriller,uite ca am numit tot ce poate contine un film.
Am facut cunostinta mai indeaproape cu el in filmu ăsta
A fost dragoste si adorare de la prima scena.Nu-mi pot explica chestia ce m-a atras,pur si simplu sint
si mereu vad oameni speciali,chiar si prin strazile Chisinaului sau in troleu,care ma atrag si imi sug sufletul.
Si sint asa de excitata de sentimentu ista ca pur si simplu ma las dusa de val ,uitind ca e posibil sa ma aflu
intr-un loc public.Voua vi s-ar parea ciudati sau uriti,dar pentru mine sint minti frumoase intr-un corp ales.
Poate suna prostesc,sint constienta dar e prea puternica admiratia si placerea ce o simt gindinu-ma si privind la ei.

Deci, zicean desore Quentin si iarasi presimt ca ma bilbii.Nu-i poti baga omului pe git lucruri frumoase daca el
nu este interesat iar asta nu face decit sa ma bucure.Nici nu-mi doresc sa le cunoasteti.Fericirea mea nu consta in a va spune voua ce stiu dar in a sti ceea ce voi nu veti cunoaste niciodata.

Nu pot rezista,
ăstlalt e ultimul film pe care l-am privit si ultimul pe care l-a regizat.

disperare

Ştiu,its been a while decînd n-am postat.Timpul a fost vinovat,frigul sau căldura,ori pur şi simplu m-a sufocat lenea precum cancerul,incet si fără bănuiala.Acum să sper că mi-am revenit.
Şi stăteam eu ghinişor ascultîmd asta cu partea dreaptă a creierului,iar cealaltă era ocupată cautînd cărti.
Urăsc să le împrumut de la biblioteci sau de la prieteni.Vreau să le ştiu ale mele,să facă parte din sufletul meu.
Deci dăruiţi-mi cărti,de tot felul.