-Trezește-te Liv,suntem în luna mai,îmi șipă subconștientul subconștientului.Ne vor lua de sub nas cele mai bune momente,ultimele.
M-am desprins de pernă cu greu și fără să vreau am dechis un ochi.
-Un moment,trebuie să mă dezmorțesc.
Era sfîrșitul unei hibernări intense ,din care nu-mi amintesc să fi ieșit vreodată.Era o hibernare de 19 ani.
Mă trezeam în fiecare zi în ceața lumii de dincolo,dar totuși eram în viață.
În bezna gîndirii și rațiunei chinuitoare m-am dat jos din pat,rostogolindu-mă până la baie.Astea fiind cele mai grele acțiuni pe care trebuia să le repet iar si iar.Pe măsură ce metabolismul începea sa funcționeze se faceau simțite durerile în stomac,deshidratarea și o suferința ucigașa ce imi zmulgea fiecare celulă.Doar foamea te putea alina,gîndul ca frigiderul e o gaură neagra de alimente.
Era agonia trezirii, a unui chin ce urma sa dureze pana la ulrima suflare,căci urmează o viața scurt de lungă.
Precum un zombi,mi-am luat trupul (printr-o mișcare ce am aflat-o a fi eficient de rapidă,spre mirarea ființei mele) lipsit de forța și l-am împins stângace spre lumina de afară iar strălucirea ce se specula a fi magica,mă orbea nerespectuos făcîndu-mă să lăcrimez.M-am forțat să nu privesc in urmă,spre nourașul turcoaz in care am visat in nuanțe de albastru si în care deja aveam o viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu